miercuri, 18 aprilie 2018

Când ajungi la capătul puterilor - Poveste terapeutică



Când am cunoscut-o pe Brenda, mi-a spus:
- Am ajuns la capătul puterilor.
Viața este dură când ești o mamă care-și crește singură copiii, mai cu seamă când fostul soț se mută dincolo de ocean, nu are contact cu copiii și nu asigură niciun sprijin financiar. Brenda s-a dedicat muncii, în parte pentru că-i plăcea și în parte pentru că avea nevoie de bani. A făcut ascensiunea profesională de la un serviciu în esență de secretariat la unul de asistent personal al directorului executiv al unei mari corporații, însă cariera ei nu a fost lipsită de stres. 
Cei doi copii ai ei, ajunși la sfârșit de adolescență, erau o problemă. Fiul era la pușcărie, sub acuzație de infracțiuni în circulație și amenzi neplătite. Fiica ei era dependentă de droguri și renunțase la studiile universitare. Brenda nu putea să înțeleagă, și nici cei care o cunoșteau, căci nu exista nicio umbră de îndoială că fusese o mamă bună căreia îi păsa profund de copiii ei și care căutase să le inculce valori sociale solide. Unde greșise? Ce-ar fi putut să facă mai mult? Întrebările ei nu făceau decât să-i sporească sentimentul de neputință.
Stresul și grijile n-au întârziat să-și arate urmările și Brenda a început să manifeste un tremor în mâna dreaptă. În mod straniu, tremorul se producea numai în mâna dreaptă și numai când alții o priveau scriind. În astfel de momente, tot ce-și dorea era să fugă și să se ascundă. Medicii nu au putut găsi nicio cauză fizică pentru tremorul ei, ceea ce a făcut numai să-i sporească anxietatea. De ce nu putea descoperi nimeni problema ei? Cu cât încerca mai mult să afle ceea ce nu avea, cu atât se îngrijora mai mult și îi creșteau dubiile și descurajarea.
Brenda își lua foarte în serios munca ei și misiunea ei de mamă - două roluri care păreau să-i definească viața în totalitate -, ceea ce sporea stresul. Când am întrebat-o ce făcea de plăcere, răspunsul ei a fost simplu: nimic. Când am întrebat-o ce obișnuise să facă pentru plăcerea ei, mi-a spus că de mult timp încoace nu se bucurase efectiv de ceva. Când am poftit-o totuși să-și amintească un moment de fericire sau plăcere din copilărie, ceva interesant s-a produs.
Și-a amintit cum se dădea în leagăn într-un parc. I-am cerut să închidă ochii și să-și imagineze scena cât de clar putea. Mi-a descris mireasma ierbii și o senzație de adiere dulce de vânt pe obrajii ei în timp ce se balansa înainte și înapoi. mi-a explicat ce frumos era să aibă pe cineva acolo care să-i împingă leagănul. Se simțea specială, ca și cum ar fost acolo cineva numai ca să-i ofere ei sprijin, siguranță și bucurie.
I-am arătat niște benzi desenate cu Garfield, în care pisoiul stătea singur pe un leagăn care nu se mișca și își zicea: "Uneori am nevoie în viață de o mică împingere." Leagănele ca și viața, își au susul și josul lor, înaintele și înapoiul lor. Uneori ies de pe traseul lor sau își pierd echilibrul și cursa ar putea să nu fie întotdeauna atât de lină cum speraserăm. Nu pot fi controlate totdeauna exact cum ne dorim, căci există factori dincolo de capacitatea noastră de control, cum ar fi lungimea funiilor, forța vântului sau uniformitatea mișcării și presiunii aplicate de cel care împinge. În general, cu cât ne legănăm mai tare, cu atât mișcarea e mai bună și reușim să o facem mai ușor, dar leagănele au și obiceiul de a-și încetini mișcarea, de a trece peste orice mișcare necontrolată și a se centra din nou, chiar dacă noi nu facem nimic în acest sens.
Faptul legat de viața Brendei era că existau anumite lucruri pe care nu putea să le schimbe - și unele pe care putea. Având în vedere că era posibil să-și schimbe sentimentele și să-și redobândească acele experiențe anterioare de a fi relaxată și lipsită de griji, am îndrumat-o să găsească un parc lângă casă în care să existe un leagăn și unde să-și poată petrece ceva timp în fiecare zi, dându-se în leagăn. 
Când s-a întors la următoarea consultație, mi-a spus:
- Știu ce-mi cereți să fac. Am auzit odată pe cineva spunând că, atunci când ai ajuns la capătul puterilor, este timpul să aduni toate rămășițele pe care le mai ai și să îți dai un impuls.


Poveste terapeutică după 101 Healing Stories for adults de G.W. Burns
Cu drag, 
Psiholog Florina Pascariu
Programări: 0754 468 445