Labels

Se afișează postările cu eticheta ARTICOLE PSIHOLOGICE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ARTICOLE PSIHOLOGICE. Afișați toate postările

miercuri, 18 aprilie 2018

Când ajungi la capătul puterilor - Poveste terapeutică



Când am cunoscut-o pe Brenda, mi-a spus:
- Am ajuns la capătul puterilor.
Viața este dură când ești o mamă care-și crește singură copiii, mai cu seamă când fostul soț se mută dincolo de ocean, nu are contact cu copiii și nu asigură niciun sprijin financiar. Brenda s-a dedicat muncii, în parte pentru că-i plăcea și în parte pentru că avea nevoie de bani. A făcut ascensiunea profesională de la un serviciu în esență de secretariat la unul de asistent personal al directorului executiv al unei mari corporații, însă cariera ei nu a fost lipsită de stres. 
Cei doi copii ai ei, ajunși la sfârșit de adolescență, erau o problemă. Fiul era la pușcărie, sub acuzație de infracțiuni în circulație și amenzi neplătite. Fiica ei era dependentă de droguri și renunțase la studiile universitare. Brenda nu putea să înțeleagă, și nici cei care o cunoșteau, căci nu exista nicio umbră de îndoială că fusese o mamă bună căreia îi păsa profund de copiii ei și care căutase să le inculce valori sociale solide. Unde greșise? Ce-ar fi putut să facă mai mult? Întrebările ei nu făceau decât să-i sporească sentimentul de neputință.
Stresul și grijile n-au întârziat să-și arate urmările și Brenda a început să manifeste un tremor în mâna dreaptă. În mod straniu, tremorul se producea numai în mâna dreaptă și numai când alții o priveau scriind. În astfel de momente, tot ce-și dorea era să fugă și să se ascundă. Medicii nu au putut găsi nicio cauză fizică pentru tremorul ei, ceea ce a făcut numai să-i sporească anxietatea. De ce nu putea descoperi nimeni problema ei? Cu cât încerca mai mult să afle ceea ce nu avea, cu atât se îngrijora mai mult și îi creșteau dubiile și descurajarea.
Brenda își lua foarte în serios munca ei și misiunea ei de mamă - două roluri care păreau să-i definească viața în totalitate -, ceea ce sporea stresul. Când am întrebat-o ce făcea de plăcere, răspunsul ei a fost simplu: nimic. Când am întrebat-o ce obișnuise să facă pentru plăcerea ei, mi-a spus că de mult timp încoace nu se bucurase efectiv de ceva. Când am poftit-o totuși să-și amintească un moment de fericire sau plăcere din copilărie, ceva interesant s-a produs.
Și-a amintit cum se dădea în leagăn într-un parc. I-am cerut să închidă ochii și să-și imagineze scena cât de clar putea. Mi-a descris mireasma ierbii și o senzație de adiere dulce de vânt pe obrajii ei în timp ce se balansa înainte și înapoi. mi-a explicat ce frumos era să aibă pe cineva acolo care să-i împingă leagănul. Se simțea specială, ca și cum ar fost acolo cineva numai ca să-i ofere ei sprijin, siguranță și bucurie.
I-am arătat niște benzi desenate cu Garfield, în care pisoiul stătea singur pe un leagăn care nu se mișca și își zicea: "Uneori am nevoie în viață de o mică împingere." Leagănele ca și viața, își au susul și josul lor, înaintele și înapoiul lor. Uneori ies de pe traseul lor sau își pierd echilibrul și cursa ar putea să nu fie întotdeauna atât de lină cum speraserăm. Nu pot fi controlate totdeauna exact cum ne dorim, căci există factori dincolo de capacitatea noastră de control, cum ar fi lungimea funiilor, forța vântului sau uniformitatea mișcării și presiunii aplicate de cel care împinge. În general, cu cât ne legănăm mai tare, cu atât mișcarea e mai bună și reușim să o facem mai ușor, dar leagănele au și obiceiul de a-și încetini mișcarea, de a trece peste orice mișcare necontrolată și a se centra din nou, chiar dacă noi nu facem nimic în acest sens.
Faptul legat de viața Brendei era că existau anumite lucruri pe care nu putea să le schimbe - și unele pe care putea. Având în vedere că era posibil să-și schimbe sentimentele și să-și redobândească acele experiențe anterioare de a fi relaxată și lipsită de griji, am îndrumat-o să găsească un parc lângă casă în care să existe un leagăn și unde să-și poată petrece ceva timp în fiecare zi, dându-se în leagăn. 
Când s-a întors la următoarea consultație, mi-a spus:
- Știu ce-mi cereți să fac. Am auzit odată pe cineva spunând că, atunci când ai ajuns la capătul puterilor, este timpul să aduni toate rămășițele pe care le mai ai și să îți dai un impuls.


Poveste terapeutică după 101 Healing Stories for adults de G.W. Burns
Cu drag, 
Psiholog Florina Pascariu
Programări: 0754 468 445


duminică, 25 februarie 2018

Nu există copii răi - Ce presupune o relație sănătoasă cu copilul tău?



Este și o carte scrisă cu acest titlu, pe care o recomand părinților care întâmpină dificultăți în relația cu copilul. "Nu există copii răi" este o carte scrisă de Janet Lansbury care oferă câteva soluții eficiente părinților, pentru a reacționa la comportamentele dificile ale copiilor. O relație sănătoasă și armonioasă cu copilul nostru presupune implicare, atât pe partea de dezvoltare afectivă cât și pe partea de socializare, limbaj, autoservire, dezvoltare cognitivă şi dezvoltare motorie. Specialiștii în psihodiagnostic spun că până la vârsta de 6 ani trebuie să ne preocupăm în special de aceste arii de dezvoltare precizate mai sus.
Factorii de care depinde, în cea mai mare măsură, dezvoltarea afectivă sunt dragostea şi autoritatea. Echilibrul dintre acești doi factori formează atașamentul securizant la copil, practic de aici vin siguranța și încrederea în sine a copilului. Un copil se simte securizat atunci când știe că mami și tati îl iubesc, îi spun că se gândesc la el atunci când nu sunt lângă el, își iau la revedere și totodată îi spun pentru cât timp sunt plecați și când se întorc. Acestea sunt doar câteva lucruri, importante de altfel, care fac parte din dezvoltarea afectivă a micuțului, și anume formarea unui atașament securizant la copil.

Tipuri de atașament:
Tipul de atașament se dezvoltă până la vârsta de 3 ani. Acesta poate fi de tipul sigur-securizant, evitant, anxios-ambivalent și dezorganizat-dezorientat.

Copiii cu un atașament sigur-securizant au părinți afectuoși și răspund pozitiv la nevoile lor. Adultul care îngrijește copilul comunică și se adaptează situației. De exemplu un copil poate avea nevoie de dragoste, alint, reasigurare, pe când altul poate prefera să fie lăsat singur. Copiii care dezvoltă atașamente sigure față de adulții care îi îngrijesc tind să protesteze împotriva separării și manifestă bucurie când se reîntâlnesc cu aceștia.

Copiii cu atașament evitant au părinți care sunt fie insensibili la semnalele lor, fie încearcă din greu să îi mulțumească. Deoarece copiii nu sunt capabili să le împlinească nevoile, ei dezvoltă o imagine negativă față de ceilalți din jur. Astfel se închid în sine, explorează rar mediul înconjurător, și foarte rar sunt pozitivi cu persoanele străine. Ei tind să nu protesteze împotriva separării față de cei care îi îngrijesc și nu își mmanifestă entuziasmuul când aceștia se întorc.

Copiii cu atașament anxios-ambivalent tind să fie rezultatul comunicării necorespunzătoare a părintelui care uneori este afectuos în mod corespunzător, alteori este nepăsător. Copiii anxioși-ambivalenți au adesea părinți care sunt preocupați de propriile probleme, cum ar fi conflictul relațional, divorțul sau abuzul de substanțe. Aceste situații dezvoltă sentimente de îndoială, nesiguranță și ezitare, copiii crezând că sunt vinovați pentru situația părintelui și inconsecvența sa în relația cu ei. Copiii anxioși ambivalenți se tem să exploreze mediul dacă sunt singuri, protestează vehement împotriva separării de părinți și sunt ușurați și furioși în același timp când aceștia se întorc.

Copiii cu atașament dezorganizat / dezorientat au un comportament clar dezorganizat părând că nu mai au nicio relație cu persoana care îi îngrijește. Au adesea manifestări cum ar fi privirea fixă, mișcări stereotipe sau învârtirea în cerc. De asemenea manifestă un comportament contradictoriu atunci când se reîntâlnesc cu mama după separare. De exemplu, copilul este fericit la reapariția mamei și își dorește să fie luat în brațe, apoi îi întoarce spatele și se uită dezorientat. Studiile spun că un procent foarte ridicat al părinților cu copii dezorganizați prezintă traume psihice nerezolvate, din copilărie. Ca urmare a experiențelor traumatice trăite în trecut, aceștia sunt anxioși, temători, influențând astfel și comportamentul copiilor care devin adesea alarmați și speriați. Alte cercetări au demonstrat că un procent foarte ridicat care au fost abuzați fizic, sau ai căror copii suferă de boli psihice sau abuz de substanțe, se regăsesc în acest tip de atașament.

Pe de altă parte implicarea în dezvoltarea socială a copilului ușurează implicarea părintelui în dezvoltarea acestuia din etapa următoare.
În concluzie o relație sănătoasă și armonioasă cu copilul este influențată de stabilitatea securității atașamentului de-a lungul timpului, dar și de implicarea continuă în dezvoltarea acestora.

Psiholog Florina Pascariu

Bibliografie: Psihologia Dezvoltării - Ann Birch

luni, 22 ianuarie 2018

Metode de diminuare a stresului cauzat de locul de muncă/viața cotidiană


Observăm în jurul nostru cum factorii stresori sunt tot mai mulți. Pe lângă zgomotul cotidian, aglomerațiile din autobuz și magazine, facturile care așteaptă să fie plătite, traficul intens și mulți alți factori stresori ce ne afectează în viața de zi cu zi, se întâmplă adesea ca și jobul să îți poată da stări de disconfort, multe task-uri de îndeplinit sau neînțelegeri cu șefii, colegii. Acești factori stresori ne pot afecta din punct de vedere psihic și emoțional.


Ca să înțelegem mai bine conceptul de stres, mai jos aveți prezentate nevoile unui angajat la locul de muncă. Este necesar să știm că atunci când persoana este privată de satisfacerea nevoilor psihologice de bază, ea experimentează stresul. Însă, dacă nevoile sunt satisfăcute prin interacţiunea sănătoasă cu alţi oameni şi cu societatea, atunci individul devine o fiinţă umană împlinită şi sănătoasă din punct de vedere psihosomatic.

Ca să înțelegeți mai bine, am atașat o imagine cu Piramida lui Maslow care explică nevoile principale ale oamenilor:






























Personal recomand câteva idei/metode de diminuare a stresului:

Fă-ţi timpul tău personal!
  • Ca de ex: Mergi la o şedinţă de masaj, sigur o să-ți prindă bine!
  • Rezervă-ţi timp doar pentru tine, fără ca să fii deranjat/ă de telefoane, fără emailuri, etc. Timp în  care poţi să citeşti o carte, ca de exemplu un roman de dragoste sau ceva pozitiv.
  • Notează-ţi într-o agendă câteva dorinţe/vise, citeşte-le şi fă ceva pentru acestea în fiecare zi.
  • O baie relaxantă, cu lumânări parfumate şi petale de flori. 
  • Relaţionează, ţine legătura cu cei dragi. Faceţi ceva împreună, ieşiţi la munte, la o distracţie. Vorbeşte cu cineva drag ţie.
  • Motivează-te! Cum? Fă-ţi un cadou atunci când ai făcut ceva bine/ft bine la locul de muncă sau în viaţa de zi cu zi.
  • Zâmbeşte 
  • Iubeşte un animal, o floare
  • Mergi la un spectacol de operă, la teatru! 
Recomandări titluri de cărți:

Citeşte o carte care să te influenţeze în mod pozitiv sau care sa te delecteze pur si simplu:
  1.  Forta gandirii pozitive - Norman Vicent Peale
  2.  Poti sa-ti vindeci viata - Loise Hay (la care recomand sa va uitati si la filmuletul Loise Hay pe  care il gasiti pe internet, dureaza o ora, este vorba despre povestea autoarei.)
  3.  Cum sa-ti intaresti încrederea în tine (practica psihologica)
  4.  De la bine la excelent - Zig Ziglar (ador cartile de la el)
  5.  Putere nemărginită - Anthony Robbins
  6.  Descoper forța din tine (vol. 1 si 2) - Anthony Robbins
  7.  Te iubesc - roman de dragoste
  8.  Emoțiile și sănătatea -  Osho
  9.  Atitudinea este totul - Jeff Keller
  10.  Cartea gesturilor - Peter Collet (practica psihologica)
  11.  Cum să ne eliberăm de frica de ceilalți (practica psihologica)
  12.  Intrebările sunt de fapt răspunsuri- - Allan Peace
  13.  Farmacie pentru suflet - Osho
  14.  Cu mănusi - Mihaela Nicole (cum sa te porti in societate)
  15.  Ținuta pentru succes Mihaela Berciu 
În cazul în care simţi că ai o stare de anxietate continuă, manifestată prin tristeţe, incapacitatea de a lua decizii, de a face lucruri, teamă şi frică, mergi la un psihoterapeut care te va ajuta să identifici problema/problemele şi care te va ajuta în găsirea soluţionării problemelor. 


Cu drag,
Psiholog Florina Gabriela Pascariu

          

joi, 31 august 2017

Cum alegem/decidem potrivit pentru noi

 by Psiholog Florina Pascariu

Știm cât de complicat poate fi uneori să iei anumite decizii. Te frămânți, te gândești, trec zile, săptămâni și tu tot nu ai luat nicio decizie. Te gândești cum să faci, ca decizia pe care ai luat-o în legătură cu problema/situația să fie cea mai bună/corectă. Însă de multe ori, chiar după ce ne-am frământat, ne-am gândit, am ales, ni se întâmplă ca decizia cea ”corectă” să nu fie cea de care aveam nevoie în momentul respectiv. Ne încăpățânăm să fim cei mai buni, vrem totul deodată, când de fapt lucrurile trebuiesc luate treptat. E valabil cam în orice situație, fie la serviciu, fie în avansarea în carieră, sau chiar decizia în ceea ce privește o anumită problemă.
Pentru a ne fi mai ușor atunci când vrem să luăm o decizie importantă, am scris mai jos câteva recomandări pentru voi.

Câteva recomandări pentru o decizie potrivită:
  •       Dă-ți timpul de care ai nevoie pentru a te decide (vei observa că timpul te va ajuta să iei deciziile potrivite)
  •     Asigură-te că te-ai gândit la toate variantele posibile
  •     Cere părerea unei persoane de încredere sau unui specialist
  •     Fă tot posibilul să instaurezi pacea între minte și suflet, astfel vei ajunge la un echilibru care să îți permită să alegi în cunoștință de cauză
  •     Scrie-ți valorile pe o foaie de hârtie în ordinea importanței și alege în funcție de acestea
  •     Prietenia poate fi o sursă de sprijin, alege să te întâlnești cu un prieten drag și să discuți despre ceea ce te frământă

Mama mereu îmi spune ”nimic nu este imposibil, dacă ai încredere în inima ta”, iar eu îi spun că inima și sufletul vor, pe când mintea știe să discearnă! Cu alte cuvinte, trebuie să existe un echilibru între rațiune și suflet/inimă. Dacă sufletul e gol și prins în capcanele tristeții, rațiunea nu va mai putea face față și va decide cum va vrea ea, împinsă de durere și de suferință.
Totodată studiile arată că relatiile, dar și deciziile ne sunt influențate de tipul de personalitate, dar dacă îți înțelegi caracterul, și te ghidezi după valorile tale, poți face alegerile potrivite și poti interacționa mai bine cu cei din jurul tău.


Cu dragă inimă,
Psiholog Florina Pascariu
Gamma Kids by Gamma Institute
https://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie

marți, 15 august 2017

Ne plictisim pentru că am uitat să ne jucăm:

By Psiholog Florina Pascariu


Ce ne transmit copiii prin joc

V-ați  întrebat vreodată de ce oamenii mari se plictisesc și copiii niciodată? Să vă dau un exemplu dacă un adult sau un adolescent are de învățat ceva nou, fie că este pentru serviciu, fie că este o limbă străină sau pur și simplu ceva pentru el, învățarea devine serioasă. ”Acum sunt serios, trebuie să mă apuc de învățat și o să îmi ia ceva timp.” Drept urmare învățarea limbii străine devine o problemă ce se transformă în chin. Pe când la copii e mult mai simplu. De multe ori ni se întâmplă să învățăm de la ei. Probabil că vi s-a întâmplat măcar o dată să intrați în lumea lor și să vă simțiți, liberi, detașați, încât nu v-a venit a crede cât de bine v-ați simțit în rolul de copil. Pe de altă parte dacă aveți copii, sigur le-ați spus măcar o dată, fără sa vă dați seama: ”fii serios și nu te mai juca așa sau stai locului liniștit” și ei au continuat să se joace în felul lor, cu obiecte la care poate nici nu v-ați gândit că ar putea să se joace, sau cu orice altceva din jurul lor. Ca atunci când eram mici și făceam avioane din hârtie, sau o făceam pe-a vânzătorul sau inventam jocuri pe loc.
De ce? Pentru că copiii de când se nasc sunt curioși și au abilitatea de a învăța totul prin joc. Lor le este mult mai ușor să învețe prin felul acesta și de aceea prind și repede și totodată nu se plictisesc. Dacă îi spui unui copil să stea locului, acesta nu va sta, va vrea să exploreze mai mult. De aceea atunci când le spuneți copiilor de exemplu să nu atingă ceva sau să nu facă nu știu ce lucru, ei din contră, fac acel lucru, pentru că sunt curioși.


Ce avem de învățat de la copii?

- în primul rând că ei învață mai simplu prin diferite metode și ne putem inspira de la ei
observând felul lor de a fi, de a se juca, știm cum să ne raportăm la mediul lor de învățare
că învățarea prin joc poate fi un exemplu de urmat pentru adulți pentru a nu mai lua în serios lucrurile, ci prin joacă
prin felul în care se joacă ne putem da seama dacă copilul ne transmite ceva (de pildă emoțiile sunt deseori puse de copil în propriul joc, fie este supărat din cauza a ceva/cuiva, furios sau simte nevoia de afecțiune, de a fi iubit, etc.)


În concluzie copiii vor avea rezultate mai bune dacă învățarea va fi prin joc, urmată de câteva reguli și puțin efort (în funcție de rezultatele pe care și le doresc). Pe când adultului îi va fi și lui mult mai ușor dacă va renunța la vechea meodă pe care o știm cu toții "sunt serios – învațarea este o problemă – învățarea devine un chin".
Așa încât nu uitați să vă jucați din când în când!


Cu drag,
Psiholog Florina Pascariu

Cabinet de Psihologie Florina Pascariu

joi, 6 iulie 2017

Completați-vă rezervele emoționale – poveste terapeutică


"Există o teorie de psihologie pe care n-o veți găsi în niciun manual. Eu o numesc Teoria Rezervorului de Apă de Ploaie. Originile sale, ca și multe alte lucruri, merg până în copilăria mea.
Când eram în școala primară, părinții mei cumpăraseră o casă pe plajă într-un orășel la marginea mării, unde ne petreceam vacanțele de vară. Când ajungeam, la începutul vacanței, primul lucru pe care-l făcea tata era să verifice rezervorul de apă de ploaie care păstra provizia noastră de apă. Folosindu-și degetul, lovea traversele ondulate ca să stabilească nivelul de apă pe care îl conținea rezervorul. Făcea un semn cu cretă pe el pentru a ne urmări consemnul. Copil fiind, asta mă fascina. Ce putea auzi tata? Ce afla din acest ritual? Ce îi spunea rezervorul? De îndată ce se ivea ocazia, mă furișam afară la rezervorul de apă de ploaie și mă trăgeam, depunând ceva efort, pe stativul de lemn. Îndoind încheietura de la degetul arătător exact așa cum făcea tatăl meu, începeam la baza rezervorului, bătând ușor în sus fiecare traversă. Ascultam, traversă după traversă, la sunetul monoton al fiecărei lovituri înăbușite de greutatea apei. Mai sus, pe rezervor, am descoperit deodată că a început să sune, vibrând a gol. Mi-am croit înapoi drum în jos pe traverse, ascultând subtilele schimbări, apoi din nou în sus pentru a determina nivelul exact al apei nevăzute din rezervor. Am făcut-o pe partea opusă celei a tatei, astfel încât să nu fiu influențat de semnul lui cu creta. Găsind ceea ce am crezut a fi nivelul, am mers în jurul stativului rezervorului, urmărind cu degetul de-a lungul traversei pe care o alesesem, pentru a compara aprecierea mea cu a lui. La început nu am reușit atât de bine ca el. A fost nevoie de puțină practică de-a lungul anilor, dar din ce în ce mai des degetul meu nimerea semnul făcut de el cu creta. Exercițiul era important, deoarece, dacă noi nu urmăream cu grijă consumul de apă, rezervorul se putea goli. Pentru a asigura că aceasta nu se întâmplă, ne-am angajat în două procese. Primul era preventiv. Trebuia să învățăm să ne conservăm și să ne administrăm rezervele – folosind fără să axagerăm și împlinindu-ne necesitățile fără a ne solicita resursele. În al doilea rând, întrucât puteau să existe factori dincolo de controlul nostru, cum ar fi un sezon deosebit de cald, secetos, trebuia să fim pregătiți să găsim metode pentru a ne completa rezervele. Prin această experiență, eu am învățat despre importanța evaluării și monitărizării rezervelor noastre emoționale. Acum am această teorie că noi ca persoane suntem întru câtva ca niște rezervoare de apă de ploaie emoționale. Deși emoțiile noastre nu sunt atât de finite ca apa din rezervor, putem deschide și închide robinetul nostru emoțional. Putem da altora, familiei noastre, prietenilor noștri, muncii noastre, dar ca și rezervorul, dacă tot dăm și dăm fără a ne completa rezervele, vine un punct în care putem seca. Poate există modalități de a preveni să se întâmple așa sau modalități de a ne completa rezervele dacă se întâmplă totuși.

Tatăl meu probabil că ar fi luat în râs gândul că acțiunea lui a contribuit ca eu să înțeleg psihologia. El a făcut ce a făcut doar pentru că era un lucru practic, a făcut-o deoarece, pentru supraviețuirea noastră, trebuia făcut."


În concluzie, de noi depinde dacă aceste rezervoare de apă de ploaie sunt goale sau pline! Tu cum îți completezi rezervele emoționale?


Poveste terapeutică după 101 Healing Stories for adults de G.W. Burns
Cu drag, 
Psiholog Florina Pascariu
Gamma Clinic Psychology by Gamma Institute
https://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie


marți, 30 mai 2017

Creșterea armonioasă a copilului tău

By psih. Florina Pascariu

Încă dinainte de a se naște micuțul, de când acesta este în pântece, mama se interesează, citește, se informeză în legătură cu creșterea sa și vrea ca totul să fie bine. Este un lucru absolut firesc. Dragostea de mamă este incomparabilă, ea este cea care se sacrifică, dăruiește și iubește copilul dincolo de greșelile acestuia. O mamă dacă își ceartă copilul, și-l ceartă tot din iubire, pentru ca acesta să nu o ia pe căi greșite, pentru că mereu mama este cea care îi vrea binele copilului ei.

Este important ca dezvoltarea copilului să fie însoțită de o creștere armonioasă a acestuia. Ce înseamnă acest lucru? Am întrebat mai multe mame și mi-au răspuns următoarele:

Prima mamă: „în primul rând pentru a avea o familie frumoasă, mama și tata trebuie să se înțeleagă bine, iar atunci când apar certuri, copilul nu trebuie să fie de față. Și un alt lucru, să înțeleagă copilul când poți să-i cumperi ce își dorește și când nu.”

A doua mamă: „să fie înconjurat (în familie și nu numai) de iubire necondiționată, încurajări, onestitate și respect.”

A treia mamă: „Creșterea armonioasă a unui copil, pentru mine, înseamnă prezența atât fizică cât și morală a părinților în viața copilului. Liniștea și dragostea pe care părinții i-o asigură copilului contribuie la cresterea armonioasă. Dar și implicarea afectivă a mamei în viața copilului este importantă. Mă refer la mamă pentru că în majoritatea cazurilor mama este cea care stă acasa pentru creșterea copilului.”

A patra: „Creșterea armonioasă – mami și tati îi citesc povești seara, fac teme împreună, și împart răspunderile. De exemplu fetița mea acasă are o responsabilitate, se ocupă de îmbrățișări, este miss Popy. Atunci când am nevoie de un sprijin ea mi-l oferă!”

Mi s-a părut interesant să văd mai multe păreri, diferite de la mamă la mamă, dar ce mi s-a părut și mai interesant toate părerile au un numitor comun, dragostea. Este adevărat că dragostea este cea mai importantă în creșterea micuțului, însă este și mai important cum anume punem dragoste în dezvoltarea și educația acestuia, ca copilul să  ajungă un adult responsabil, cu principii sănătoase și să-i fie ușor să se integreze în societate.
Cu drag,
Psihoterapeut Florina Pascariu 

Cabinet de Psihologie Florina Pascariu

miercuri, 3 mai 2017

Cum ne iertăm părinții

By Psihoterapeut Florina Pascariu

Deseori unora li se întămplă să se maturizeze mai devreme și asta pentru că, copilăria pe care au avut-o nu a fost una prea fericită. Bineînțeles se poate întâmpla și invers (depinde de la caz la caz), ca adulții să se poarte ca niște copii. De pildă unora li se întâmplă să se afle într-o situație mai dificilă, să aibe o problemă sau pur și simplu să li se dea o sarcină de rezolvat la serviciu și prima reacție sau primul gând pe care îl au, să fie „nu știu” sau „nu pot face acest lucru”, o stare parcă de disconfort. Ei bine aici intervine, teama de a face ceva, căruia i se poate ascunde în spate altceva. Cum ar fi, neîncrederea în sine, care poate fi dobândită încă din copilărie, prin simplul fapt că părinții au transmis ideea de „nu ești bun de nimic”, „nu știi să faci acest lucru” sau „Popescu e mai bun decât tine”. Și uite așa rănile copilăriei și-au făcut câte un loc adânc înrădăcinat în suflet și în subconștient, de nu mai știi de unde și cum îți vin anumite gânduri, care la rândul lor generează emoții negative precum teama, frica de a ieși în față sau alte stări.
Să vă dau un exemplu general, mulți copii au crescut doar cu un singur părinte, pentru că celălalt părinte a plecat să muncească în strainătate, un lucru care se întâmplă tot mai des în zilele noastre. Cum credeți că se simte un copil, atunci când este întrebat de către un alt copil „dar mama ta unde este?”, cel mai probabil singur, pierdut, un copil care nu știe ce înseamnă sentimentul de iubire împărtășit cu mama.

Acum adult fiind, vrei să scapi de rănile din trecut

Un prim pas ar fi acceptarea trecutului tău. Acceptând ceea ce ai trăit în trecut, te împaci cu gândul, cu sufletul tău și astfel închei un capitol. E ca și cum ai trece de la o etapă la alta și ai spune da prezentului și viitorului.
Un al doilea lucru foarte important ar fi iertarea. Prin iertarea celor ce ți-au greșit, îți faci un bine ție, în primul rând și apoi lor. Te vindeci pe tine însuți și astfel nu mai dai voie gândurilor negative și trecutului să-ți invadeze prezentul.
Un al treilea lucru, atunci când îți vin în gând secvențe din trecut, scrie-le într-un jurnal. Astfel îți vei descarca din emoții, ceea ce te va face să te simți mai bine.
În cazul în care simți că nu poți trece de unul singur peste trecut, ai stări de tristețe frecvente sau încrederea în sine este scăzută, un specialist te poate ajuta să vindeci acele răni și totodată să privești încrezător în viitor.


Cu drag, Psihoterapeut Florina Pascariu
Gamma Kids by Gamma Institute



luni, 10 aprilie 2017

În lumea poveștilor – timp pentru copilul meu



În lumea poveștilor – timp pentru copilul meu

Dacă în articolul anterior, pe care îl găsiți aici, v-am povestit despre primii trei ani din viața copilului, așa cum v-am promis, am revenit cu câteva idei, în ceea ce privește timpul petrecut alături de copilul nostru. Știm foarte bine că în ziua de astăzi totul se derulează într-un ritm foarte alert, în minte avem mereu o listă cu ceea ce trebuie să facem, și astfel uităm să petrecem timp de calitate alături de cei dragi. Copilăria este cea mai importantă parte a vieții unui om, deoarece este etapa în care un individ se formează și își creează aspirațiile pentru când va deveni adult. De aceea este important ca și părinte să ne implicăm activ în dezvoltarea copilului nostru.   


Iată câteva sfaturi, câțiva pași de urmat, când vine vorba de timp petrecut alături de copilul nostru. Să luăm ca exemplu concret povestea sau poezia spusă sau citită copilului.

Puneți copilului o întrebare simplă la începutul poveștii, cum ar fi: "Vrei să-ți spun/citesc povestea despre Cenușăreasa?" sau "Ți-ar plăcea să-ți spun o poveste despre un elefant?". Dacă aveți o carte cu poze, aratați-i o poză semnificativă și întrebați-l de exemplu: "Cum se numește animalul despre care este vorba în poveste?" sau "Iți place acest animal?". În acest fel, copilul participă la poveste și va fi probabil interesat de ea. Pe masură ce copilul crește, răspunsul la întrebarea pusă la începutul poveștii de dvs. va putea fi dat eventual de către copil la sfarșitul povestii.


Fiți pregătiți să-i răspundeți copilului la întrebările puse, căci copiii au întotdeauna întrebări de pus. Dacă știti răspunsul, dați-l pe loc, iar dacă nu căutați-l în dicționare, enciclopedii sau pe internet etc. Astfel copilul se va familiariza cu locurile unde "pot fi căutate răspunsuri la întrebări" și va ști să le caute singur când va putea să citească.

Faceți comentarii asupra poveștii, dar nu prea multe în timpul acesteia, căci povestea este importantă. Din timp în timp puteți sublinia personajele, scenele sau activitățile din poveste. Desigur, pentru copiii mici este bine să le aratati pe pozele aferente poveștii persoanele/animalele/plantele din poveste și poate, pe o altă poză să-l puneți să recunoască personajele pe care i le-ați arătat anterior.

Puneți o întrebare la sfarșitul poveștii, care să-i dezvolte imaginația copilului. Poate fi o idee de continuare a poveștii, de genul "Și ce crezi tu că s-a întamplat mai departe?" sau o alta idee de dezvoltare a poveștii, cum ar fi: "Oare ce s-ar fi întâmplat cu Pinochio dacă nu ar fi mințit și nu i-ar fi crescut nasul?". Chiar și părerea copilului despre poveste este binevenită, cum ar fi "Iți pare bine că Scufița Roșie a scăpat cu bine din gura lupului?"


Copilăria este o lume de miracole și de uimire, a creației și a poveștilor scăldate în lumină, iar noi părinții suntem îndrumători în lumea celor mici.

Cu drag,
Psihoterapeut Florina Pascariu

Servicii psihologice: 

Sursa: cartea Mama și copilul Ghid de creștere a copilului mic
Dr. A.J.R Waterston

vineri, 7 aprilie 2017

Primii 3 ani din viața copilului sunt foarte delicați






Primii 3 ani din viața copilului tău sunt foarte delicați

Foarte important de știut, după primii trei ani de viață, creierul copilului ajunge până la 90% din greutatea unui creier de adult, așa că nu-i de mirare că în acești trei ani copilul iși dezvoltă capacitatea de învățare.


Atunci când părinții le vorbesc, le cântă sau le citesc copiilor, creierul este "pe recepție", adică se creează legături noi între celulele nervoase, iar legăturile vechi se întăresc. Acest proces de dezvoltare a creierului trebuie susținut nu numai printr-o alimentație adecvată copiilor ci și printr-o bună stimulare a simțurilor, cum sunt auzul, văzul, simțul tactil, gustul sau mirosul.
Exemplul părinților este esențial în formarea copilului

Atitudinea pozitivă a părinților față de literatură și de citit în sine este de asemenea un factor ajutător în procesul de învățare, chiar și numai prin entuziasmul arătat de părinti pentru cărti. Copiii care-și văd părintii citind cu plăcere vor învăța astfel că cititul este ceva distractiv și vor fi mai târziu receptivi la învățarea lui în școală.


Orice părinte trebuie să înțeleagă că joaca este de fapt "munca" copilului, iar învățarea este mai ușoară cu ajutorul jocului. Ideile originale nu sunt de lepădat, așa că încurajati-l/ajutati-l pe copil să învețe o poezioară, un cantecel (de ce nu chiar și în altă limbă, fără însă a face o întreagă tevatură din asta) sau chiar să "regizeze" o mică piesă de teatru pentru familie.






Doctorii încurajează cititul poveștilor de către părinți, ca pe o adevărată metodă de stabilire a legăturilor dintre părinte și copil, în plus, cititul poveștilor sau răsfoirea împreună a unei cărți cu poze pentru copii dă prilejul petrecerii unor clipe fericite împreună cu copiii. Părinții nu sunt însă singurele persoane care-i pot citi copilului, mai ales dacă programul lor este încărcat. Bunicii sau orice altă persoană care se ocupă de copil ii pot citi acestuia sau chiar să-i spună povești.



În următorul articol vom afla prin pași mărunți, cum anume putem intra în lumea poveștilor celui mic. Până atunci te invit să faci o călătorie în lumea poveștilor aici.
Cu drag,
Psihoterapeut Florina Pascariu

Sursa: cartea Mama și copilul Ghid de creștere a copilului mic

Dr. A.J.R Waterston

Aceste fotografii superbe au fost realizate de Jolie Photography.

Mulțumim părinților!


vineri, 10 februarie 2017

Hrănește ceea ce dorești să crească

Un bunic s-a aşezat pe o piatră, la soare, lângă râu, cu nepoţelul său. “Spune-mi o poveste” a cerut copilul. “Aceasta este o poveste despre doi lupi” a spus bunicul. “Pe măsură ce creştem uneori simţim că sunt doi lupi în noi care se bat pentru a prelua controlul. Poţi să-ţi imaginezi că primul lup are părul gri şi moale şi o privire blândă, poate chiar un zâmbet cald. Este un lup care îşi arată dinţii foarte rar şi este dispus să stea la urmă pentru ca cei mici să poată mânca. Pe acesta putem să-l numim lupul păcii, blândeţii, bunătăţii, pentru că acest lup crede că dacă toţi trăim în pace unii cu alţii toate animalele şi toţi oamenii ar fi mult mai fericiţi”. “Pentru acest lup, dragostea contează mai mult decât orice altceva. Vezi tu, se ştie că fără dragoste lumea noastră de oameni şi animale ar înceta să mai existe. Existăm pentru că o mamă îşi iubeşte copilul pe care îl îngrijeşte, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl adăposteşte, îl apără de rău. Ajungem în această lume ca urmare a iubirii şi ne hrănim cu dragostea care ne-o arată părinţii. Avem nevoie de dragoste şi vieţile noastre sunt mai bogate şi mai frumoase când iubim şi suntem iubiţi.” “Acest lup ştie că bunătatea face parte din dragoste. Când suntem buni cu ceilalţi este posibil – nu întotdeauna se întâmplă aşa – să ne întoarcă binele făcut. Zâmbeşte cuiva şi sunt şanse mari să îţi zâmbească înapoi. Du-te şi ajută pe cineva şi este foarte posibil să primeşti şi tu ajutor când vei avea nevoie. Lupii seamănă cu oamenii şi trăiesc în grupuri. Se amestecă unii cu alţii, şi, în general, se simt mai bine când se bucură unii de alţii şi trăiesc în armonie”. “Dar” continuă bunicul “să ne imaginăm că există un alt lup în haită care nu gândeşte în acelaşi fel. Acest lup are o faţă răutăcioasă şi urâcioasă. Îşi mişcă buzele pentru a-şi arăta ameninţător dinţii la celelalte animale. Când face aşa ele simt frică mai mult decât dragoste şi respect, pentru că acesta este lupul fricii, al lăcomiei, şi al urii. Poate este înfricoşat sau îi este frică de ceva de aceea este tot timpul în gardă. Din nefericire nu a învăţat că fiind aşa de nervos şi agresiv, gândindu-se la cine şi ce urăşte mai mult decât la cine şi ceea ce îi place, cultivă foarte multe sentimente negative în sine şi la cei din jur. Acest lup vrea să fie primul în vreme ce lupul păcii vrea dragoste, bunătate şi vrea binele celorlalţi aşa cum îl vrea pe al său”. “Îţi poţi imagina că dacă cei doi lupi sunt în aceeaşi haită ar putea fi interesant de văzut care iese în faţă. Lupul dragostei, păcii şi al bunătăţii vrea să împartă acele valori cu toată lumea, dar lupul fricii, lăcomiei şi al urii se preocupă doar de sine. El se simte rău şi îi face şi pe cei din jur să se simtă rău”. “Să ne imaginăm mai departe” spuse bunicul, “că cei doi lupi se luptă în interiorul tău”. Micul băieţel s-a uit în sus la bunicul său, cu ochii mari. “Care va câştiga?” a întrebat cu nerăbdare. Bunicul s-a uitat în jos, cu ochii blânzi, şi cu voce liniştită a răspuns: “Cel pe care îl hrăneşti”.
Adaptat după 101 Healing Stories for Kids and Teens de G. W. Burns
Cu drag,
Psiholog Florina Pascariu

miercuri, 18 ianuarie 2017

Când mergem cu copilul la psihoterapeut?


By Psiholog Florina Pascariu

Atunci când copilul spune că îl doare ceva, de exemplu burtica sau gâtul, îl ducem imediat la un medic pentru o consultație. Apoi medicul ne scrie o rețetă cu niște siropuri, iar noi respirăm ușurați pentru că totul este sub control. Știm ce avem de făcut pe viitor ca micuțul să nu mai răcească, îl îmbrăcăm bine, îi asigurăm o alimentație sănătoasă și activități sportive care să-l mențină în formă.

Ei bine se pare că și copiii ca și adulții au probleme de tip emoțional, probleme care reies la suprafață prin anumite comportamente. Acestea putând fi observate la școală, acasă, la cineva în vizită sau pur și simplu la joacă.

Emoția este o experiență mentală complexă, care implică atât corpul, cât și mintea. Emoția este o stare care poate lua forme și trăiri diferite, definite ca exaltare, bucurie, fericire, tristețe, furie, frustrare, etc.

Copiii pot trăi emoții negative intense atunci când:
  
·   sunt foarte timizi și nu se simt suficient de confortabil pentru a vorbi cu familia, cu  prietenii sau cu profesorii lor;
·      simt teama astfel încât nu pot adormi, nu se pot distra sau nu se pot bucura de școală;
·      trec prin stări de tristețe, își pierd brusc pofta de mâncare;
·      au probleme mari acasă și la școală din cauză că simt prea multă furie.
·      afișează semne de comportament violent, agresiv ;

În momentul în care constați că cel mic a început să aibă anumite probleme de tip comportamental și că ele persistă pe termen lung sau că se diversifică, mergi cu el la un psiholog pentru a te asigura că totul este în regulă și că este sănătos.  
Ajută-ți copilul să-si exprime verbal sentimentale. Această atitudine determină copilul să înțeleagă că ești acolo pentru el și vrei să îl ajuți. Uneori singurul lucru pe care copilul îl vrea este să simtă că cineva îl ascultă și îl înțelege. Oferă-i sprijinul emoțional și arată-i că îi înțelegi durerea.

Cu drag,
Psiholog Florina Pascariu
Cabinet de Psihologie Florina Pascariu

miercuri, 4 ianuarie 2017

MODELE EXPLICATIVE ALE DEPRESIEI

Modele explicative ale depresiei   

By Psiholog Florina Pascariu

Din nefericire, depresia este o boală care îi condamnă de multe ori pe oameni să sufere în tăcere. Dacă într-un articol anterior (aici) am vorbit despre posibilele cauze ale depresiei la adolescenți, în acest articol mi-am propus să vă arăt câteva modele explicative ale depresie.
Conform lui Stiemerling și lui Freud, iată câteva dintre ele:
1. Depresia și falsul Sine: Depresia este durerea, care nu mai poate fi reprimată, determinată de pierderea propriului Sine și construirea unuia fals. Lipsa reflectării din partea mamei îl forțează pe copil să fie cu el, cel care o oglindește cu eforturi deosebite pentru a putea satisface nevoia de relație cu ea.

2. Depresia și sentimentul deficitar al puterii proprii: un om devine depresiv atunci când, din cauza insucceselor sau frustrărilor, el se confruntă din nou cu vechiul său sentiment de neajutorare. Ca urmare a anxietății exagerate a părinților și în special a mamei impulsurile copilului de a explora lumea și de a o manipula sunt blocate sau deloc sprijinite prin abandon.

3. Depresie și tulburare narcisistă: depresia este consecința unui Sine prejudiciat. Prejudiciul poate fi sentimentul propriei valori explicat prin absența iubirii, a acceptării manifestărilor vitale, a posibilităților de identificare pozitivă, lipsa de ajutor în dezvoltare, lipsa de reflectare, lipsa de autoacceptare morală, lipsa de respect față de valoarea umană intrinsecă a copilului, lipsa spațiului pentru desfășurare, abuz sexual.

4. Depresia și tulburările oralității: aici depresia este apărarea individului împotriva dorinței de a lua în posesie cu mare lăcomie material emoțional, aceasta exemplificându-se prin primul an de viață, atunci când copilul mic trăiește intensiv evenimentele existenței prin intermediul gurii. Depresia și nevoia nesatisfăcută caracterizându-se prin căutarea posibilității de a avea o relație intensă cu cineva disponibil în totalitate.

5. Depresie și supraeu răzbunător: un Supraeu agresiv, format în cursul experiențelor timpurii ale copilului de constrângere, datorită unei situații familiale nefavorabile care sporește potențialul agresiv, torturează și devalorizează pe purtătorul său. Depresie și deficitul individuației: un adult devine depresiv deoarece observă că nu este suficient de matur. Se consideră că dezvoltarea personalității se realizează prin procesul de individuare ce are ca rezultat o personalitate unică din combinația unor factori generali.

6. Depresie și agresivitate inhibată: depresia este rezultatul experienței pierderii constante în confruntarea cu alții. Aceasta poate fi de două tipuri: depresia nevrotică clasică rezultată din existența unui supraeu punitiv care generează conflict intrasistemic, iar în cel de-al doilea tip, conflictul este intersistemic, cu o altă persoană. Forța agresivității nedescărcate inundă psihicul individului devitalizându-l, și ea ca atare se îndreaptă către sine.
7. Depresie, trauma nașterii și experiențe traumatice timpurii: depresia este consecința unor traume fizice și psihice foarte vechi, dar refulate. Astfel, trăirea depresivă a bolnavului adult poate fi înțeleasă și ca reamintire a unor stări psihice foarte dureroase din timpul nașterii și din copilăria timpurie stimulată de experiențele dureroase din prezent.
8. Depresie și pierdere de obiect: depresia este consecința pierderii persoanei de relație primară care se poate realiza prin pierderea reală a mamei, care a murit sau a abandonat copilul, separări trecătoare pe diferite perioade sau neglijarea copilului prin comportament fals, traumatizându-l atât de tare încât „din dezamăgire, copilul își abandonează mama în interiorul său și astfel o pierde ca obiect al iubirii”.

Nimeni nu se poate vindeca singur şi nici nu este vinovat că s-a îmbolnăvit. Depresia nu este „o toană”, o indispoziţie de moment, prin urmare nu are cum să treacă de la sine.
Un prim ajutor pe care i-l putem acorda unei persoane dragi deprimate, ar fi să o antrenăm în activități agreabile, care ii fac plăcere în mod normal. De exemplu, roag-o să te ajute la ceva important pentru tine, să te însoțească în parc la o plimbare, sau să te  ajute să faceți cumpărăturile împreună. Desigur că veți fi refuzată pentru început dar, dacă reușiți să o scoateți din casă (mediul depresiv), aerul și participarea la activitățile uzuale îi vor abate gândurile de la problemele proprii și se va simți mai bine. Aceste activități pot alunga gândurile depresive și dau sentimentul recâștigării controlului asupra existenței proprii.
Indiferent de stările persoanei dragi, fiți alături de ea asigurand-o de afecțiunea dumneavoastră și, în cazul unei depresii este recomandat să fie îndrumată către un psiholog. 
Cu drag,
Psiholog Florina Pascariu
Gamma Institute
Sursa: Creţu, T. (2005) Psihologia adolescentului şi adultului
Gheorghe Grecu (autor), Grecu I. Gabos, Grecu M.Gabos (colaboratori) –Depresia: aspecte istorice, etiopatogenetice, clinice si terapeutico-profilactice.